Ionica, mama, nu te vreu. Nici de-i veni cu jumatate de Romanie dupa tine…

Promit ca raspund la leapsa. Dar nu acum.

Eu vreau sa multumesc fortei supreme care a decis ca eu sa ma nasc in secolul 21.  Si vorbesc extrem extrem de serios. Iar o sa va intrebati <cum mama naibii gaseste Alexa asta mereu cate un subiect atat de bizar. “multumesc, tie, backspace” sau vacute din copilarie?>. Si va inteleg.

Pai uitati cum am ajuns la subiectul asta. Ca orice un elev constiincios, am citit “Ion”. M-a umplut de ura si resentimente cartea asta. Daca stiam de la inceput, luam naibii un comentriu dintr-o carte si gata. Mi-a aratat tot ce vroiam sa ramana in ceata. Tot ce banuiam, dar nu mi s-a expus nicodata atat de clar. M-a revoltat si enervat. N-am putut sa  las balta nici primul volum, da’ nici pe al doilea.

Dupa ce am inchis cu zgomot cartea din biblioteca veche a mamei, am asezat-o incet pe birou. Dupa vreo doua minute in care creierul meu rememora pasaje din ultimul capitol, am inceput sa realizez. Ion a murit. Merita sa moara? Nu, ca doar e si el om. Dar si Ana ce vina avea? Bun, total neimportant aspectul asta cu moartea. Mai mult ma enerva atitudinea femeii. A femeilor, ma scuzati.

Eu as fi innebunit sa fiu o viata “sotia domnului Cutare”. Esti sotie si atat. Te bate- si atat. Te jigneste- si atat. Te injura- si atat. Te omoara in bataie- si gata. Doar esti a lui.

Daca-as fi trait pe atunci as fi murit singura in casa parinteasca. Cu zestrea in brate.

~ by Alexa pe noiembrie 20, 2007.