Trebuie sa ma apuc sa scriu un mail familiei la care am stat in acele 3 saptamani frumoase. Si nu am chef sa ma formalizez, nu am chef sa ii pup in fund, cand tot ce mi-au dat de mancare 21 de zile au fost sandwichuri si paste. Zilnic. ZILNIC! Dar asta pot sa va spun voua, sa-mi mai vars focul pe aici.

Altfel ce sa zic? As avea poze, dar sunt tone. As avea povesti, dar cu ce sa incepi dupa o luna de absenta? DA! Stiu cu ce sa incep! Cu semi-prostia de care dau dovada nemtii, din prea multa corectitudine.

Imaginati-va un oras mititel de prin Romania. Si mai izolat asa. O statiune linistita, sa spunem ca mai in munti. Unde traficul, evident ca nu te omoara, streseaza, ridica praful sau creeaza probleme existentiale. Nu, masinile trec pe acolo o data la 2-3 minute. Si cu viteza de oras.

Imaginati-va acum un orasel din asta in Germania. Evident ca oamenii au treceri de pietoni si semafoare din straduta de 3 metri in straduta. Evident ca trebuie sa apesi pe butonas ca sa stie nenea semaforul ca in urmatoarele 4 minute vrei sa treci si tu strada… goala oricum. Dar apesi pe butonasul rosu, tocmai ca sa iti permita aparatul sa iti risti viata, dar intr-un mod total legal. Fiindca tu, ca neamt, nu treci decat pe verde. Chiar daca “intersectia” este goala. Chiar daca urmatoarea masina trece la dracu. In urmatoarea jumatate de ora strada va ramane la fel de pustie (gandul asta ma termina psihic cand eram acolo la stop). Chiar daca nimeni nu e in jur sa te vada. Nuuu. Neamtul sta la rosu.

Nu m-as enerva asa de tare daca in aceste conditii romanul ar putea sa treaca. Dar cum romanului i se face jena sa o ia ca taranul pe rosu, cand toata populatia asteapta docila la semafor, atunci incepe sa ma enerveze. Fiindca romanul e descurcaret si la el acasa o ia si printre masini doar ca sa ajunga mai repede. Nu zic ca asta e bine. DAR NENE, DACA NU TRECE NICI O MASINA?!

Imaginati-va cat de cretin te simti, cand te grabesti in ultimul hal sa ajungi acasa sa-ti iei carnetul de elev pe care evident ca l-ai uitat, dar care in mod bizar iti trebuie tocmai in ziua respectiva. Si ajungi la prima straduta. Te uiti repede in jur. E o babuta langa tine. Iti zambeste si asteapta cu tine la stop. Stai. Masini:0. Te simti ca ULTIMUL TAMPIT asteptand, dar o faci.
A doua straduta. Ai scapat de babuta. Esti singur. E rosu.

SI STAI! SI II INJURI PE TOTI NEMTII IN GAND.

Si stai.

Pentru ca Deblog a fost atat de atent incat sa nu ma uite cand a fost vorba de leapsa aia muzicala… scriem cele 7 melodii preferate. De ce mereu lepsile astea ma pun in dificultate?

Stati sa imi deschid playlistul sa vad ce selectez.

Da, da, da, gasesc 7 melodii.

1. The Killers- Mr. Brightsight (chiar am ramas cu sechele, dupa cum se poate observa. de fapt se pune daca deja ai ascultat-o de atatea ori incat incepe sa te cam enerveze/scarbeasca?)

2. Arctic Monkeys- Mardy Bum (Pulling that silent disappointment face, the one that  i can’t bear lalala)

3. Arctic Monkeys- Fluorescent Adolescent (as putea sa continui la nesfarsit cu Arctic, dar ne limitam la 2 din 7)

4.Three Doors Down- Not enough (mi-a luat ceva timp sa ma gandesc daca sa nu pun when i’m gone, dar soarta a decis in acest fel)

5.Alexandru Andries- De vina-i Ioana (daaaaaaaaaaaaaa!! eram-la-pamant-eram-la-podeeeea)

6.OCS- Copil rebel (n-am ce-i face… e all time favourite)

7. CE?! Deja ultima pozitie? Vom intampina probleme. Se vor bate Foo fighters, The white Stripes, Sandi Thomas, Smokey, Stone Sour, Nickleback, Vama Veche, Maroon 5 si Yellowcanrd pe ea. Am facut un mic artificiu, ca sa nu exclud pe nimeni de pe aici si sa ii vad pe toti in clasamentul meu de pe aici.

Atunci incheiem cu Soko- I’ll kill her. (recunosc!)

Acum ia sa-si bata si Floaredecolt capul cu ea.

Incepem cu cerut scuze, faptul ca sunt extrem de fericita, ca mi-am dat seama ca blogul meu si-a atins de a lungul timpului scopul lui (desi habar nu aveam care era cand m-am apucat de el), ca am anemie sau ca m-am calificat pe interantionala la germana?

N-am scris de mai bine de o luna, fiindca am avut o plecare dupa alta. M-au sunat intr-o buna dimineata (da’ buna rau!) sa-mi spuna ca a doua zi la 5 dupa amiaza luam trenul spre Germania. Totul moca. M-au sunat in ziua in care am ajuns inapoi acasa, dupa 3 saptamani, sa-mi zica “Pleci maine, la Brasov o saptamana, pregatirea lotului olimpic”. Tot pe moca.

Azi mi-am reluat activitatile pasnice de prin Bucuresti. Si ce activitati…! Nu dorim sa detaliem, v-as plictisi cu detalii care ar putea fi categorisite de oameni din exterior drept “roz si pufoase” si tare n-avem chef sa cadem in extrema asta. Adica am chef, dar nu popularizam ideea asta oricum. Am si eu mandria mea de copil nesiropos si care nu se lasa impresionat usor. Macar voi sa credeti asta…

Sa va multumesc acum si pentru intratul pe blogul meu, in timpul perioadei de coma a acestuia. Moarte clinica, lesin, coma grad 3, cum vreti sa o numiti. Era conectat la aparate, respira, si l-am reabilitat. L-am pus pe picioare. O saptamana, ca iar plec. La olimpiada-n Dresden. Bai da’ frumos oras e Dresdenul!

Stiu ca suna inspaimantator. Chiar stiu ca ma sperie si pe mine. Olimpiada, cum ce! Dar alte 2 saptamani prin Germania pe banii statului pot sa te motiveze serios. Mai ales daca progtamul e organizat chiar de ei.. si e organizat bine! Ghiciti cine are planuiete excursii prin marile orase din estul Germanieeeei si 200 euro bani de buzunar de la ministeeeer…

Pana una alta, impresii de pe acolo probabil ca o sa scriu cand imi trag calumea sufletul. Singurul lucrurcare ma face sa spun ca exista sanse sa evit subiectul este faptul ca atunci cand imi voi fi tras eu sufletul, va fi trecut deja prea mult timp ca sa imi aduca aminte marile povesti ce trebuie insemnate aici (mama, viitor anterior folosit de doua ori in aceeasi propozitie, sunt taaaare).  Un lucru ramane cert: daca nu va povestesc despre frustrarea mea legata de semafoarele nemtilor si de culoarea rosie, degeaba am blog.

Mai vroiam sa zic oare ceva?

Era ora 6:35 dimineata. Linistea din imprejur parea ca o agita teribil pe Annette si se hotari brusc sa fie ea cea zgomotoasa.

-E 7 fara un sfert! E 7 fara un sfert si noi trebuia sa ne fi strans cu totii de acum… de acum 15 minute!

Nu parea intr-ale ei. Se plimba din capatul peronului in celalalt, lasandu-si fusta larguta sa ii fluture elegant in spate.

“O femeie frumoasa si sigura pe ea” ar fi tentat sa spuna oricine. De la vanzatorul de ziare, pana la bunicii prietenilor ei. In dimineata aceasta, Ulf inclina totusi sa spuna ca nu este. Ceea ce era si mai bizar este ca nu avea nici un motiv concret. Iubita lui arata ca in atatea alte dimineti: machiaj discret, parul lungut care emana mirosul unui balsam fin, fusta verde care ii punea in valoare corpul. Dar astazi ochii verzi i se pareau stersi, balerinii terfeliti si Annette de a dreptul ciudata.

“De o vreme in coace e asa… Dar lasa, acum pleaca. Poarta-te frumos, sa pastreze in minte imaginea unui om resptactabil si indatoritor”.

-Annette, scumpo, ceasul tau a luat-o la trap. O sa apara toti cat ai clipi. Stai fara grija.

Deloc convinsa, fata se opri fix in fata lui Ulf sa-l priveasca in ochi. “A venit si sta cu tine. De ce? Azi e licitatia cea mare pentru care munceste de doua saptamani…”

-Ulf… incepu Annette.

-Nu. Sunt, acum, aici, cu tine. Nu pune intrebari. 

Era exact genul lui de raspuns. Vroia sa controleze tot, sa conduca el relatia, sa te manipuleze si sa ramai cu impresia ca e un baiat pe cinste.

-Nu, Ulf, trebuie sa stiu. Azi plec. Intelegi? M-am sculat cu noaptea in cap ca sa plec! Eu plec, tu ramai. Tu ramai! Eu…

-Tu… pleci, continua amuzat Ulf.

-Da. Da…

Se lasa cu greutate pe bordura. O enerva cumplit imaginea prietenului ei, cu care impartise in ultimul an jumatate atatea amintiri. Si patul. Si, pe alocuri, ceva sentimente. Adeseam doar singuratatea. In asemenea momente, plecau prin centru, la o cafea. Lumea intorcea des capul dupa ei. Asa pereche frumoasa- mai rar. Erau scosi din  ultimul film american si trantiti pe strazile Brasovului.

Dar ea, ea… pleca. Si nici macar nu vrusese cu adevarat. Nu, parintii ei o impinsesera. Au facut toate demersurile pentru ca fata lor sa plece din Brasov, sa mearga in capitala. Sa devina un medic desavarsit la Spitalul de Urgenta. Desigur, dupa ce ar fi terminat facultatea sef de promotie, ca toti membrii familiei de pana acum. Mama ei, arhitect renumit, se casatorise cu bine-cunoscutul actor Bogdan Mazilescu. Un cuplu destul de mediatizat, cunoscut, la vremea lor. Erau scosi din ultima telenovela  argentiniana si trantiti pe strazile Brasovului.

Si acum toata lumea avea asteptari imense din partea fetei. Nu putea strica lantul de casatorii reusite si vieti de succes din familie. Iar acest lucru era mai usor de savarsit in Bucuresti.

In plus, pleca si Chloe. Sau cum ar fi aparut in acte, Claudia Mireanu. Toata perioada liceului visasera la momentul in care se vor afla pe picioarele lor, pe banii lor, in casele lor, razand de vecini si soti. Se vedeau la 65 de ani cu activitati extravagante, ca mersul la concerte rock, printre tot felul de pusti drogati. Si brusc, Chloe gasise solutia. Parasirea locului natal. La gandul acesta, Annette se trezi brusc.

-Trebuie sa o sun pe Chloe.

Ulf rase. Fara sa trebuiasca sa ceara detalii, Annette ii tranti.

-Mi-a promis ca isi incarca telefonul azi.

“Iar cand asta se va intampla, eu voi manca manualul tau afurisit de mate foaie cu foaie”. Mereu cand Annette nu avusese chef de el pana acum, ea afirma ferm ca are de invatat pentru extemporalul la matematica.

-Ei? intreba triumfator Ulf.

-Robotul.

“Chloe… raspunde-mi Chloe!”. Trenul pleca la 8 si pana atunci trebuia sa schimbe neaparat doua vorbe cu prietena ei. Evident ca despre Ulf. Va trebui sa se foloseasca de un siretlic pentru ca acesta sa dispara pentru cateva minute de langa ele, ca sa aiba ragaz sa vorbeasca. Nimic mai simplu: i s-ar fi facut pofta de un Burger subit, Ulf ca un gentilom s-ar fi dus sa i-l aduca. Toate bune si frumoase… dar lipsea Chloe. Vocea stridenta a tipei de 1.87 din dreapta lui Annette o facut sa isi piarda sirul gandurilor.

-Ia te uita de cine dam noi aici! Ulf, nu-mi imaginam ca lasi tu servici, bani, renume si vii cu noi la Bucuresti.

“Daca ar fi venit, ar fi venit pentru mine, nu pentru noi, scumpo.” isi spuse Annette incet. Imediat insa continua:

-Flo, Ulf nu lasa nicidecum servici, bani, renume.

-Aa, e un fel de situatie din aia in care esti orbit de dragoste, ratiunea iti e anesteziata de iubirea pentru partener. Tu nu mai percepi cum trebuie realitatea, sentimentul iti lasa impresia unui balon de sticla incapabil sa se sparga. Atunci lasi totul in urma si spuui simplu: “merita”. Ce grozav!

Vorbea cu tonul ei spefic de batjocura. Cuvintele erau cantate, sidefate, invartite si reflectau dispret.

-Foarte educativ discursul tau despre dragoste si inconstienta. Cinismul intr-o asemenea situatie este de a dreptul incantator. Iar Ulf… Ulf nu vine cu noi.

Annette mereu avusese un fel aparte de a-si bate joc de oameni. Nu ii ataca direct, zambea amabil celorlalti si isi savura singura mica victorie.

-Nici nu ii statea in fire un asemenea gest. Sa lasi tu totul pentru pustoaica! Cu adevarat hilar.

-Nu-i asa? intreba pustoaica inocent.

Ulf isi cunostea prietena prea bine pentru a nu sesiza nuanta conversatiei. O cunostea si pe Flo, care mereu afisase un aer dezaprobator fata de relatia sa cu Annette. Sigur, nimeni nu imbratisase ideea pe loc, avand in vedere diferenta de peste patru ani dintre cei doi tineri. Flo in schimb nu uitase aspectul acesta al relatiei lor pana in ziua de azi si inca il flutura prin fata lor ori de cate ori avea ocazia. Acum barbatul – barba nerasa ii dadea aerul acesta- o privea fix pe individa, pentru a da o nota de amuzament, dar seriozitate discutiei lor tensionate.

-Fii sigura ca o sa ma veti prin preajma mai mult decat v-ati dori.

Urma un ras ingaduitor si cald. Flo i se alatura, dar ochii i se intristara cumva, cand vazu ca Ulf isi saruta iubita protector pe frunte.

“De nu s-ar mai da asa in spectacol”, ofta Annette, care prinsese nuanta teatrala a actiunii.

Se simti silita sa recurga singura la sirectlicul cu Burger-ul. Nu ii era catusi de putin foame, avea insa nevoie sa isi aseze gandurile. Lucru imposibil de realizat cand o ai pe Flo alaturi. Asta era prima data cand Ulf facea referire la perioada in care ea urma sa fie plecata. Niciodata nu ii fusese tipa prea simpatica, mai ales dupa ce ii facuse si lui Chloe. “Oo, pentru asta nici n-ar mai trebui sa o privesti” gandi Annette vioaie. Dar nu avea de ales: Flo urma sa fie colega ei de camera pe timpul facultatii. Impreuna inchiriasera un apartament cu 3 camere, perfect pozitionat fata de facultatile pe care urmau sa le faca. Altfel zis, la jumatatea distantei dintre cladirea facultatii de medicina si a ASE-ului. Ideea nu ii suradea, dar Chloe vroia sa experimenteze viata de camin. Ma rog, mama lui Chloe nu avea bani sa plateasca partea fetei de chirie, si, astfel, Chloe se hotarase sa locuiasca o perioada nederminata de timp la camin. Annette nu pierduse speranta ca o va convinge sa se mute cu ele. La urma urmei banii de acasa ai lui Annette ajungeau cat pentru 7 chirii. Poate chiar 8.

Dar Chloe?

Fugea. Trantea usa de la scara si parul i se lipi de gloss. Niciodata nu avea gloss, dar asta era marea exceptie a secolului. Sclipicea putin prea tare, se lipea, avea un gust care ii intorcea stomacul pe dos ei si se hotori brusc sa il stearga. De nervi si agitatie reusea doar sa il intinda, sa isi picteze mana cu rozul sidefat.

-Drace!

Ideea e urmatoarea: in clipa in care iti faci un plan care sa te multumeasca, sa ti se para ideal, trebuie, dar TRE-BU-IE, daca te cheama Alexandra Radu, sa intervina ceva. Orice. De data asta e vorba de o olimpiada care ma sperie destul de tare. Asa ca facem cu mana limbii engleze, ne luam alta carte pe care sa o devoram, tot in germana, si strangi din dinti.

O sa fie bine.

O sa fie?!

Gata! Scoala pe duca, cheful de ore de mult apus (in cazul in care chiar a existat), absente motivate, vreme frumoasa… Deci ce si-ar mai putea dori un adolescent de 16 ani acum? Vacanta propriu-zisa.

Adolescentul si-a pus in cap sa intreprinda cat mai multe activitati. De la datul unor meditatii, la voluntariat si fluturasi. Si acum nu ma refer numai la impartitul pliantelor… daca intelegeti ce vreau sa spun. Am sa ma apuc sa bat netul sa vad exact cum as putea sa ajut ca voluntar, ce domeniu imi surade. De fapt a de gand sa incerc cat mai multe domenii, tocmai pentru a-mi da seama si ce-mi place exact.

As face pe ghidul prin muzee. Nu suna deloc rau. Nici Crucea Rosie nu-mi displace, faci un curs de prim-ajutor. Nu stiu si abia astept. Ne auzim cand ma hotarasc ce vreau sa fac. 

N-am schimbat tema din cauza ta. Trebuia sa mentionez.

Multumesc.

Aflandu-ma undeva in vizita, cu laptopul aproape, cu Arctic Monkeys pe fundal, m-a pocmnit dorul sa scriu pe blog. Gazda isi face de lucru pe undeva prin alta camera (te ridic la rang de gazda, exact), iar eu am baut un suc ciudat, dar bun. Nu pot sa identific exact fructele pe care le-ar fi continut. Sau m-as balbai si incurca. Am avut de ales intre asta si ceva cu gualemara. Fata mea debusolata a influentat decizia gazdei si mi s-a oferit sucul care suna o iota mai putin ciudat. Am zambit, a fost bun, portocaliu-galbui.

….. DOAMNEEEEEEEEE! Dar nu se poate!

Eu v-am avertizat ca o sa scriu prostioare pana cand imi redescopar partea, latura, coltisorul artistic din mine. Ma, dar macar firicelul melancolic sa fie pe undeva! Macar tragerea de a-mi mai pierde vremea pe net! Sau instinctul primar de a vizita blogurile in zorii zilei.

S-au luat toate de manuta, s-au ascuns dupa canapea si rad de mine. Eu le caut constiincioasa in continuare. Va tin la curent cu noutatile, poate aud chicotit de undeva si le descopar impreuna sub un tei din cismigiu.

ceva ma opreste sa imi mai exprim gandurile aici. ce? speram sa ma ajute careva cu intrebarea asta. terapia prin scris nu mai are efect, pentru ca nu mai exista poate nici cauza terapiei. terapia s-a sfarsit. terapia si-a indeplinit scopul. sunt pe linia de plutire, sunt biiiiiiiiiiine. unul dintre motivele pentru care scriu acum este faptul ca am teza la mate azi, lucru de care uit sistematic, si imi trebuie alta ocupatie fata de sin2x=2sinxcosx. v-am spus ca imi redecorez camera? ma refer la postere, vaze si alte prostioare, mobila mea ramane. iei.

nu stiu de ce scriu cu litera mica azi. lasati-ma sa scriu prostii cateva zile, ca sa imi reintru in mana si sa va mai povestesc intamplari din gradinita.

…
begin
if me not do info anymore then
me happy.
end;
…