Te-am iubit disperat, ortodox şi eretic,
Te-am iubit protestant, protestînd,
Te-am iubit în cuvinte mai mult ca aievea,
Arzînd şi arzînd şi arzînd.

Te iubesc în sfîrşit, fără stări delirante,
Inima mea-i un organ anatomic şi-atît,
Fără tremurul mistic zvîcnind la turnante,
Fără nodul de lacrimi din gît.

Te iubesc deci metodic, egal, eficace,
De la pupa la prova cu tot cu catarg,
Ca matelotul cuminte ce spală puntea pe brînci
Fără să vadă în larg.

Ce victorie mare, aş zice totală,
Ce era de ucis s-a ucis elegant,
Cum ai sparge în vis un vas cu parfumuri
Rostogolite in neant.

Ce victorie mare, aplaud-o tu,
Pune steagul ei hohotind în fereşti,
În vremea asta sufletul meu pompează nebun
Sînge în versul din care lipseşti.

Ba mai mult, in indiferenta zilelor incepi sa crezi ca mediul in care traiesti nu are secrete pentru tine. Ca poti controla si  experimenta cu idei si oameni si vorbe si gesturi. Atitudinea afisata ia valori intr-un spectru larg, toate cunoscute si traite anterior cu intensitati diverse. Ce ti se adauga pe masura ce trece timpul e poate doar o tenta initial firava de aroganta fata de exterior.

2) Zile
In care totul degenereaza in haos. In care tu ca individ esti de o fragilitate inspaimantatoare, pe care mai devreme nu o identificai drept apartinand tie. Mediul te-a tradat, a vegheat atent si atacat in final prin metode numai de el intelese. Unde doare cel mai tare, atat de parsiv a putut fi. Socul ti-este alipit de trup, te urmareste. Incercarea de a te detasa, materializata printr-o fuga de elemente ce te inconjoara e de o inocenta deprimanta pentru exterior. Te tradeaza chipul, vorbele, incordarea se instaleaza fulgerator in trupul tau.

Sunt zile care te formeaza, te definesc ca individ. Acele zile care te expun drept fiinta vulnerabila, cu afect sincer si reactii nebanuite. In care aparentele limite proprii sunt depasite cu mult. In care accentul este pus pe latura umana.

Acele zile de care ne e tuturor atat de frica, fata de care exteriorul e asa rece. La urma urmei, pentru altii zilele continua sa fie putred de obisnuite…

Acum simt ca vreau prea mult de la mine, ma inspaimanta gandul si las toate intentiile ce imi joaca in minte, ingropate sub cine stie ce alta treaba arzatoare de a mea. In plus, imi tot trece prin cap ideea ca, scriind prostioare doar de dragul de a mai bate tastatura putin, va da un aer de nepasare si raceala spatiului meu virtual. Locsorului unde ma pot desfasura dupa bunul meu plac.

Vreau sa fie ca alta data, mai incarcat cu trairi, mai updatat, cu mai mult suflet pus in scris.

Parca am pierdut indemanarea. Parca-am taiat-o cu pseudo-latura mea artistica. Nescriind constant, si posturile par semi-idiotenii debitate la plictiseala, cand contiinta ma apasa.

Nici macar nu promit ca schimb ceva. De ce, la urma urmei…

“Uneori, când sunt fericită într –adevăr,

Simt, (sau poate numai mi se pare)

Cum în vârful fiecărui fir de păr;

Îmi creşte câte o floare,

Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă

Cu podoaba aceea împărătească,

Dar nu – ndrăznesc să mişc fruntea prea tare,

De teamă să nu se desprindă,

Şi nici nu mă privesc în vreo oglindă

de teamă să nu se ofilească,

Şi mai ales,e destul să mă întristez numai un pic

Ca să nu mai rămână din toată frumuseţea nimic.

Eu cred că puteţi încerca şi voi binişor,

E uşor:

Nu trebuie decât să fiţi

Foarte fericiti”

Nu ma intrebati pareri obiective legate de compozitie, idee, mesaj. Mie imi     starneste cele mai frumoase amintiri, and that is all I care about right now.

Atrage asta? Hell, yes! Nu mi se pare nimic mai incitant decat o discutie plina de subintelesuri.

Tu cat de des ai timp pentru tine si pentru ce vrei tu sa faci cu adevarat? Ca poate pentru cativa dintre noi notiunea de “a ne relaxa” nu e sinonima cu statul cu familia si uitatul impreuna la un film. Poate…

2008.
1. Olimpiada internationala, multi prieteni, multe visuri, multe tari de vizitat, in care ai la cine sa dormi. 
2. Certificatul de la Goethe. M-a cam deazamagit putin rezultatul, stiam ca pot mai mult. Dar l-am luat, ce-i drept.

Partea de realizari palpabile:

Partea de hotarari:
3. Ca vreau bursa la nemti, un an, poate doi. Ca vreau sa ma intorc in Romania. Chiar e placut sa vad cum ma vor si ei. Imi tot trimit materiale informative si programe de bursa fara sa le cer. Ma simt speciala.
4. Ca idiotii nesimtiti nu o sa ma mai atraga.

Partea cu adevarat frumoasa
5. Ca am gasit persoana cu care sa pot sa zic ce-mi trece prin cap, cand imi trece prin cap, care ma place tocmai pentru ca spun ce-mi trece prin cap, in momentul  in care imi trece prin cap. Intelegeti ce vreti.
6. Ca am descoperit ca toamna este un anotimp ce nu mai trebuie sa il asociez cu notiunea de “depresie”.
7. Ca am avut o vara cum nu prea cred ca o sa mai am. Ca am calatorit, ca am petrecut, ca am pierdut nopti cu persoane cu care nu credeam in veci ca o sa am ocazia sa-mi petrec timpul. Ca am vazut un meci de ping pong intre un rus si un american, in curtea unui internat, ei razand de neindemanarea fiecaruia. Pentru ca uneori cliseele sunt pe bune, doar clisee. Pentru ca nu ai des ocazia sa vorbesti cu un american, un rus si un olandez in germana. (mai ales cu un american… care mananca numai legume). Pentru ca in total am stat acasa fix 21 de zile. Pentru ca sunt convinsa ca peste ani si ani, asta o sa ramana vara ce mi-a marcat adolescenta.  
8. Ca mi-am restabilit “viata sociala”: mai exact, ca nu m-am mai inchis in casa, plans de mila, scris pe blog si izolat de prieteni. Ca, la naiba, mi-am revenit.

2009
Eu nu prea planific nimic, traiesc mai degraba dupa principiul “ce o fi o fi”, dar trei lucruri gasesc dupa care sa ma “ghidez”.
1. Sa ma hotarasc ce vreau de la viata mea, profesional vorbind.
2. Sa iau orice fel de diploma anul asta la olimpiada nationala, ca sa ma bage la facultate fara examen (mint, vreau premiul 1 din nou, dar nu vreau sa va panicati. oh crap, bine, premiul 1, altfel fac urat)
3. To make it work. It is going to be alright, not?

Asta a fost. Pe hartie pare putin, dar nu va dati seama cate sunt, cate vor fi sau macar sper ca vor fi…