va daaaaaaau la toti si vaaa molipsesc
nimic in luuume nu ma opreste sa urlu tare… SUUNT FERIIIICIIIIIT
visele meeele se implinesc cat bat din palme sau cand clipeeeesc…
Si da, am 16 ani din frumoasa clipa de fataaaa
aaam soseaua meeea doooar cu uuun singuuur seeens, maaa va duuuce undevaaaa
Imi trebuie o ultima insemnare pe aces blog, avand 15 ani. In doua ore, voi fi avand 16 ani si 15 minute. In 2 ore, o sa fiu de o varsta cu toti ceilalti colegi ai mei. In doua ore, o sa am motivul perfect sa zambesc larg, sa ma uit in oglinda si sa spun tare “am 16 ani!”.
Cineva imi poate studia cu exactitate anul acesta de viata, pentru ca am scris pe tot parcursul lui, pentru ca mi-am pus pe hartie (prea obisnuita cu aceasta expresie ca sa pot sa o schimb) toate gandurile, bucuriile pe care le-am trait, dezamagirile (intre noi fie vorba, nu chiar in numar de doua-trei) si… si cam tot. Vedeti, multe sunt banalitati, altele par clisee groaznice. Nu-mi pasa, sunt cliseele mele, pe care eu le-am trait, iubit, insemnat aici. Si chiar daca ma asteapta Ladima sa-l studiez, chiar daca relatia Catalin-Catalina este nerabdatoare sa fie studiata intens, eu nu ma despart de al meu blog simpatic, de spatiul virtual care la o adica, e mereu langa mine. Pe care il abandonez, apoi redescopar si care ma primeste mereu inapoi (ce-i drept, ma mai uita, imi mai cere parola, nu-mi lasa calea fara diferite obstacole. ce vreti, ma mai pedepseste).
Nu, nu am vrut sa spun nimic de fapt, nu am vrut sa aiba sens. Si nu am vrut sa va anunt cumva subtil ca e ziua mea maine si nici ca inca nu am aflat ce cadouri misterioase voi primi. Am vrut sa am ceva la care sa ma uit mai tarziu si sa-mi spun “ce copil eram eu la 15 ani!”.
Ma cheama Ladima. “…Romanul nu urmareste drumul clasic, traditional, al nararii suc…”
M-am intors. Experienta Resita nu s-a comparat cu experienta Ploiesti (era si greu) dar una peste alta a fost din nou o saptamana din aia plina, in care nu iti vine sa te mai culci chiar daca s-a facut deja vreo 3 noaptea. Adica de ce ai mai face-o? Oricum te scoli pe la 5 jumate. 6, daca vrei sa te omoare profesorul insotitor.
Am luat 9.85, sunt mandra, ma laud in stanga, in dreapta, oricum o sa va povestesc pe indelete despre evenimentle majore de pe acolo, nu va panicati, dar deja fraza e prea lunga, trebuie cumva sa inchei, asa ca va spun ca Lazarul azi nu face ore, sac. sac. SAC!
Plec. Luni. Urati-mi bafta, am nevoie. In schimbul unor ganduri bune din partea voastra, eu va urez sa aveti cat mai multe zile linistite, sau agitate, dupa caz si preferinte, sa va purtati frumos cu familia, ce vine in vizita si care la o prima vedere pare sa va enerveze cumplit, sa mancati si voi din miel, chiar daca nu e tocmai pe placul vostru, sa aveti grija cu cozonacii si mai ales cu cantitatea de cozonaci infulecata- si, SIIII sa bateti la jocul ala hilar cu ouale. Luati-va unele cat mai ascutite in cap, alea bat orice. Purtati-va frumos, iarta omul care te-a enervat cumplit pentru ca te-a calcat in masina pe adidasii proaspat spalati, si, asa, macar de sarbatori, du-te in bucatarie si intreab-o pe mama ta daca are nevoie de ajutor. Si nu lasa sa se vada ca ti-a cazut fata cand iti spune sa tai cartofii bucatele.
Un Paste fericit, mai, voua.
Si fara nici o legatura, doamne, habar nu aveam ca Victoras imi mai citeste blogul.
Ucid vise de un an. La multi ani, ma!
Asa, in amintirea vremurilor trecute, iata primul meu post.
Oamenii sunt condamnati sa greseasca. Oamenii sunt condamnati sa creada ca deciziile luate de ei sunt in favoarea lor. Oamenii de fapt habar nu au ce e bine sau nu pentru ei, pentru ca nimeni nu o sa poata prezice ce sa va intampla daca. De aia, cei impulsivi dintre noi, cand avem vreo pasiune pentru cineva, opresc persoana in mijlocul strazii si o saruta. Altii inghit in sec. Unii se apropie treptat de individ. Suntem atat de diferiti, incat nu putem nici macar sa ne clasificam. Nu putem sti niciodata daca sarutul ala pasional venit din senin o sa aiba efectul sperat sau nu. Nu avem cum si nu vom avea niciodata cum sa aflam inainte. Si cand ai aflat reactia, este de cele mai multe ori prea tarziu. I can be your liar, I caaan can be the bearer of bad news.
M-am avantat prea tare in povestea de mai sus, cand incercam doar sa subliniez ca nimeni nu poate lua mereu decizii bune. Daca ai ghinionul ca persoana sa nu guste genul asta de manifestari, in public, asa fara nici un fel de pregatire, te-ai cam ars. Desi totul parea prea calumea, in imaginatia ta. De fapt eu ma invart in continuare in jurul cozii, doar ca sa nu spun simplu si raspicat la ce ma refer de fapt.
Imi este groaza de niste gesturi de ale mele, in care eu am dat dovada de atata slabiciune, si inca dau, dar… nu pot sa ma concentrez la ce vreau sa scriu. Burning like a flame inside of you. Cand iti auzi propria voce care se opune gesturilor tale, cand cineva te impinge din spate sa uiti, sa stergi totul doar ca sa primesti inapoi ceva frumos, ceva care a trecut poate de luni, pentru ca nu vreau sa spun ani. Waiting for the day I have to choose. Ce vreau sa spun? Tot pierd firul ideii. Nu vreau inapoi o relatie. Nu vreau inapoi o persoana. Nu vreau nimic altceva in afara de stare si de atasamentul pierdut. I won’t go getting tired of you…
Vreau increderea si poate prietenul meu bun. Dar ce se intampla cand trecutul pur si simplu ti se pare piedica imensa peste care nu poti sa treci, pentru ca iar cazi. “But is this just desire or the truth?”
Multumiri, Foo Fighters- Tired of you.
Trebuie sa imi reiau ideea de mai jos. Nu incec sa imi maresc numarul posturilor cu cele 3 randuri de acum, nici gand, numai ca daca va aduceti aminte, data trecuta cand aveam un subiect bine definit in cap… l-am uitat. Si mi-l amintisem acum vreo doua zile, eram chiar fericita. Si aflata in fata calculatorului, nimic. Minte goala, am tras ciocolata langa mine si am mancat. Nu mai vrem asta. Acum facem totul mai… sigur.
Imi plac ideile mele, stiati?
Mereu m-am intrebat o chestie. De fapt am mai si scris despre asta un post destul de lung, numai ca, fix in clipa aia wordpress-ul se hotaraste sa nu-mi asculte comenzile si sa mi-l stearga (era gata, terminat, slefuit si simpatic postul meu). Acum ne von rezuma la simpla idee expusa acolo:
“Cum arata lumea pe strada, care asculta muzica la ipod/mp3, carora nu li se vad castile, DAR FREDONEAZA?”
De ce situatia asta particulara? Pentru ca toate iarna asta a fost cazul meu. Purtam o caciula mov simpatica. Oare m-au considerat nebuna, pentru ca vorbeam singura? Poate ca s-au gandit ca am casti? Poate au ignorat? Nu, nu-mi place ultima ipoteza, numi place ideea de oameni carora nu le pasa de ce/cine ii inconjoara. Nu.
Oricum, vremurile friguroase au trecut si acum este total clar ca nu-s ticnita (nu zambi, nu-s!), ca totul se rezuma la putina muzica, cea care iti mai scoate cate un zambet, care te mai face sa topai pe strada sau te inece intr-o pasa plina de amar. Uneori cel putin, o melodie tampita poate sa iti aduca aminte de diverse prostii, care pentru tine in clipa respectiva ar insemna o groaza. Asta ca sa nu spunem “totul” pentru ca m-as speria instant pe mine de ce cuvinte marete si groaznic de siropoase sunt in stare.
Daca oamenii ar putea sa invete sa fie fericiti FARA inca o persoana alaturi, am face cu totii tume prin parc. In afara de pihologi, astia si-ar da demisia. Concluzie la minut, da, da.
Mi-e cam dor de fostul wordpress, trebuie sa o zic. Nu ca PostScriptum, nu pe ocolite, asa, pur si simplu. Merita inceput de post ideea asta. Si pentru ca tot am scris asta asa, pe sleau, o sa mai spun de ce imi mai e mie dor aici. Si cateva constatari, ca bonus.
Am observat ca uneori poti sa te dai cu fundul de pereti, ca tot nu se intampla ce vrei tu sa se intample. Pana cand cineva de sus nu apasa butonul magic, care sa declanseze ori marea impacare, ori vreo iubire care parea imposibila, ori pur si simplu sa incetezi sa iti mai pese. Traumele mele adolescentine au fost prezentate candva pe acest blog la punct si virgula (de fapt blogul asta e floare la ureche pe langa cel de pe haipa), si imi place sa cred ca asta se intampla candva, ca au incetat, ca nu mai folosesc blogul pe post de terapie online. Doar ca am pe fundal o melodie simpatica, ce are ca refren o parte semi-urlata de genul “hate is a strong word, but i really really really don’t like you”. Asta e bonusul promis. Am inceput cu el din … din nu stiu exact ce motive.
Dar de fapt nu am chef sa spun de ce imi e dor, vreau sa mai vorbesc pe tema asta. Ideea mi-a venit tot in urma unei melodii, in care tipul se jelea ca sentimentele pentru prietena lui i-au disparut din senin. Ca ii e dor de ele, ca si le-a cautat metaforic aproximativ peste tot, dar nici urma.
Al naibii, il inteleg. De ce exact, nu pot sa zic. Nu stiu sa zic. Poate stiti voi pentru mine.
Dar mie nu imi e atat de dor ca tipului din melodie. Putin da, dar sentimenetele astea erau o nuanta prea puternica pentru mine.
Sa nu credeti ca nu imi mai pasa, a, nu nici vorba. Dar intr-un mod nesimtit si care se rezuma la “noi am fost candva prieteni”.
Gata. Atat?! Credeam ca o sa simt nevoia sa mai scriu. Se pare ca asta fuse in dimineata asta. Si probabil si pe… tema asta. Ciudat.
